Prof. dr. Dan Stratulat Rugină

  1. Introducere

Care sunt contextul, actualitatea şi scopul studiului?

Anul 2018 găseşte România parte integrantă a Uniunii Europene şi a Organizaţiei Tratatului Nord- Atlantic (N.A.T.O.), cu responsabilităţi clare în cadrul celor două structuri.  Nefiind ocoliţi de fenomenul migraţionist, se resimte acut în toate dimensiunile sociale, economice, şi cu consecinţe dramatice în ceea ce priveşte nivelul de trai, în modul de viaţă specific populaţiilor europene. Europa este sufocată de criza economică mondială izbucnită la sfârşitul anului 2009, iar aceasta se manifestă în valuri succesive de imigranţi,  amplificând şi multiplicând prin efecte devastatoare spaţiul european şi cu consecinţe ce par să nu se mai termine.   

            Rădăcinile fenomenului migraţionist, identificate de-a lungul istoriei, sunt întreţinute atât de factori naturali, economici şi sociali, cât şi de factori politici cum ar fi,  războaiele, invaziile, conflictele inter-umane, fenomene devastatoare, deportările de populaţii, aşa cum apar ele astăzi cu prilejul expansiunii statului islamic, colonizările forţate, toate acestea induc procese complexe de exod, fluxuri de populaţii migrante, persoane disperate în căutarea refugiului şi a unei vieţi mai bune şi mai sigure. Toate aceste experienţe au existat, există, vor exista şi nu vor dispărea fiind o  componentă importantă şi definitorie a istoriei şi viitorului umanităţii.

            Refugiaţii reprezinta o categorie speciala de migranţi, oameni care au un statut juridic unic. Astfel, drepturile şi obligaţiile pe care refugiaţii le au sunt guvernate, într-o maniera deosebita de Convenţia Naţiunilor Unite privind Statutul Refugiaţilor din 1951. Acest instrument de drept internaţional public defineşte refugiaţii ca persoane care sunt în afara ţărilor de origine şi care nu pot sau nu doresc să se întoarcă datorită unor temeri bine întemeiate de persecuţie. Din 1951 până în prezent, noţiunea de refugiat, în sens larg,  a fost continuu extinsă, incluzând persoane care şi-au părăsit ţările datorită violenţei generalizate sau a tulburărilor sociale grave ori ca urmare a torturii, tratamentelor inumane sau degradante. Un alt element care diferenţiază refugiaţii de ceilalţi străini, şi îi face să fie o categorie specială de străini, este acela al existenţei noţiunii de „soluţii durabile la problema refugiaţilor”. Adevărata protecţie are loc doar atunci când sentimentele de siguranţă şi securitate ale refugiaţilor sunt de lungă durată şi, mai ales, atunci când aceştia au speranţă la o viaţă mai bună. La nivel internaţional, se discută şi sunt recunoscute trei soluţii durabile la problema refugiaţilor, soluţii permanente la problemele generate de nevoia de protecţie a refugiaţilor. Aceste soluţii durabile sunt: repatrierea voluntară, relocarea şi integrarea locală. Nu există o ierarhie a acestor soluţii, ele fiind complementare.

Repatrierea voluntară, în ţara de origine, se poate realiza doar atunci când situaţia şi factorii care au forţat refugiaţii să plece şi să ceară azil în altă ţară nu sunt de lungă durată, astfel încât refugiaţii pot reveni în siguranţă şi îşi pot continua viaţa în mod normal în propria lor ţară. Din păcate, această opţiune nu este posibilă pentru mulţi refugiaţi,  revenirea în ţara de origine nefiind o soluţie viabilă pentru ei. Relocarea este o soluţie durabilă pentru refugiaţi şi un instrument vital al solidarităţii internaţionale şi împărţirii responsabilităţii între state în ceea ce priveşte protecţia refugiaţilor. Relocarea constă în selecţia şi transferul refugiaţilor din prima ţară de azil, unde nu beneficiază de protecţie efectivă şi integrarea locală nu este posibilă, într-o altă ţară. Atunci când viaţa refugiaţilor este în pericol şi în ţara de azil sau nu se pot integra în această ţară, iar repatrierea voluntară nu este posibilă, relocarea într-o ţară sigură este singura soluţie pentru ei.

Integrarea refugiaţilor implică mai multe abordări: “este un instrument de protecţie internaţională şi una dintre cele trei soluţii disponibile pentru refugiaţi; se bazează pe ipoteza că refugiaţii vor rămâne permanent în ţara de azil, unde încep o nouă viaţă; este un proces pe termen lung, care începe din momentul sosirii în ţara gazdă şi se încheie când refugiatul devine un membru activ al societăţii din perspectivă socială, economică, juridică şi culturală. Se întâmplă adesea ca procesul de integrare să se întindă dincolo de prima generaţie de refugiaţi; este un proces de schimbare dinamică, în două direcţii: cere o pregătire şi disponibilitate din partea refugiaţilor de a se adapta la specificul societăţii gazdă, adaptare care să nu conducă la pierderea propriei identităţi culturale, dar şi o adaptarea a comunităţii gazdă şi a instituţiilor sale la nevoile specifice refugiaţilor; este atât un proces complex, multidimensional – legal, economic, social şi cultural, cât şi un rezultat – din perspectiva nivelului de integrare atins.”( Mircea. R.& Necula, C. 2009)

În prezentarea de faţă, vom aborda aspecte privind relocarea şi integrarea refugiaţilor, în principal, elementul care, în opinia noastră, uneşte aceste două soluţii durabile şi anume potenţialul de integrare al refugiaţilor în societatea gazdă.

În întreaga lume, milioane de persoane s-au refugiat datorită persecuţiilor îndurate în ţările de origine. Mulţi dintre ei şi-au găsit refugiu în ţări care nu le pot oferi sau nu doresc să le ofere protecţie efectivă şi continuă să se afle în nevoie de protecţie internaţională. Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR) este mandatat să conducă şi să coordoneze activitatea internaţională de protecţie a refugiaţilor şi de rezolvare a problemelor refugiaţilor din întreaga lume. Din cele trei soluţii durabile la problemele refugiaţilor (repatrierea voluntară în ţara de origine în condiţii de siguranţă şi demnitate, integrarea locală şi relocarea într-o altă ţară), singura la care autorităţile române nu au apelat încă este aceea a relocării şi reprezintă contextul în care a fost realizat studiul de faţă. Relocarea refugiaţilor este procedura de selecţie şi transfer a refugiaţilor dintr-o ţară în care ei şi-au găsit refugiul către o ţară gazdă sigură care acceptă să-i primească. Relocarea poate fi singura soluţie pentru acei refugiaţi care nu beneficiază de protecţie efectivă în ţara în care şi-au găsit refugiul (nu li se asigură protecţia fizică sau legală, riscă să fie expulzaţi sau să fie ţinuţi în condiţii de detenţie deşi nu au comis nicio infracţiune) sau refugiaţi care au anumite nevoi particulare care nu pot fi acoperite de autorităţile ţării respective sau datorită circumstanţelor economice, sociale, culturale sau politice nu au perspective de integrare locală. Din 10 milioane de refugiaţi înregistraţi de UNHCR în fiecare an, doar 1% beneficiază de relocare.

Relocarea, ca soluţie durabilă la problema refugiaţilor presupune împărţirea responsabilităţii între ţări privind protecţia refugiaţilor şi este un instrument cheie pentru implementarea Convenţiei de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor. Contextul internaţional este favorabil adoptării acestei soluţii durabile pentru refugiaţi, din ce în ce mai multe state devenind ţări de relocare. Ţările care primesc cei mai mulţi refugiaţi relocaţi in 2008 erau SUA (50000), Canada (7500) şi Australia (6000). Cota totală a ţărilor din Europa este de 5500 de persoane anual. Suedia este cea mai importantă ţară de relocare din Europa cu o cotă anuală de 1900 de refugiaţi relocaţi. În Uniunea Europeană, nouă state membre au programe de relocare (Suedia, Danemarca, Finlanda, Regatul Unit, Irlanda, Olanda, Portugalia, Cehia şi România), iar alte state membre au răspuns la solicitările UNHCR de a primi refugiaţi prin procedura relocării ad-hoc (Germania, Italia, Spania şi Franţa). Disponibilitatea totală de relocare în Uniunea Europeană, anunţată de statele membre, este de 4420 de refugiaţi. Principalul actor în relocarea refugiaţilor este Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi (UNHCR), care, prin mandatul său promovează relocarea refugiaţilor, cooperează cu statele de relocare (evaluează nevoile globale de relocare, transmite propuneri de persoane/grupuri în funcţie de criteriile fiecărui stat de relocare, sprijină misiunile de selecţie etc.) şi asistă statele în desfăşurarea operaţiunilor de relocare.

Actualitatea temei constă în faptul că România s-a alăturat de mai bine de zece ani grupului restrâns al ţărilor de relocare şi urmează să selecteze şi transfere în România o cota de refugiaţi, anual. Criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un refugiat pentru a fi relocat în România sunt următoarele: este recunoscut ca refugiat în conformitate cu art. 1 lit. A din Convenţia de la Geneva şi cu art. II pct. 2 din Protocol de către un stat sau de către UNHCR, conform mandatului său; nu se bucură de protecţie efectivă pe teritoriul statului de azil; nu are perspective de integrare în statul de azil; nu are perspective de repatriere voluntară în statul de origine, în condiţii de siguranţă şi demnitate; nu reprezintă un pericol pentru ordinea publică sau securitatea naţională, sănătatea ori morala publică; prezintă potenţial de integrare în societatea românească;  îşi manifestă expres acceptul de a fi relocat în România, conform HG nr. 1596 / 2008 privind relocarea refugiaţilor în România.

Tema studiului realizat in parteneriat cu Departamentul de Psihologie al Academie Romane din cadrul Institutului de Filosofie si Psihologie „Constantin Radulescu- Motru”, in perioada 2007- 2014 a fost tocmai aceea a modului în care se poate realiza evaluarea potenţialul de integrare al refugiaţilor selectaţi prin procedura de relocare. Încă de la început precizăm că introducerea criteriului de selecţie a refugiaţilor în funcţie de potenţialul de integrare este un aspect controversat printre teoreticienii şi practicienii din domeniul azilului. De asemenea, utilizarea potenţialului de integrare ca unul dintre criteriile de selecţie al refugiaţilor pentru relocare este o metodă criticată de UNHCR şi de ONG-uri în general, care subliniază nevoile de protecţie ale refugiaţilor şi relocarea ca instrument de protecţie  şi soluţie durabilă la problema refugiaţilor (relocarea este o soluţie pentru acei refugiaţi care nu au altă soluţie durabilă), şi nu ca o metodă de imigrare (în funcţie de politica internă de imigrare corelată cu nevoile de pe piaţa forţei de muncă). Criticii subliniază că potenţialul de integrare este un criteriu adăugat de state la criteriile de relocare ale UNHCR şi ar trebui renunţat la acest criteriu. Pe de altă parte, se poate argumenta că relocarea refugiaţilor, neurmată de integrarea lor în societatea gazdă, nu este o soluţie durabilă, ci doar un transfer de refugiaţi dintr-o ţară în alta. Ce este inportant de remarcat este faptul ca scopul documentului nu este acela de a prezenta argumente pro şi contra utilizării „potenţialului de integrare” ca unul dintre criteriile de selecţie a refugiaţilor pentru relocare, ci de a se constitui ca bază de pornire, fundamentată pe rezultatele cercetării în domeniul social, în aplicarea acestui criteriu în practică.

Pentru a înţelege şi a evalua potenţialul de integrare al refugiaţilor în cazul nostru concret, în România, avem nevoie de o teorie şi o metodă de cercetare. Astfel, în vederea stabilirii teoriei de pornire vom pleca de la cadrul conceptual general privind refugiaţii şi integrarea lor în societatea gazdă ca soluţie durabilă, vom trece pe scurt în revistă modul de definire şi aplicare a acestui criteriu de selecţie în alte state de relocare, vom stabili o teorie şi noi ipoteze de lucru şi vom analiza datele privind integrarea refugiaţilor în România din perspectiva teoriei de lucru.

  1. Cadrul conceptual privind integrarea refugiaţilor

Ce presupune integrarea refugiaţilor? Cum se măsoară integrarea refugiaţilor? Care sunt concluziile teoriilor şi cercetărilor privind adaptarea la un nou mediu socio-cultural? Nu există o definiţie, teorie sau model al integrării general acceptate, integrarea fiind un concept controversat. Văzută dintr-o perspectivă macro, integrarea se referă la o caracteristică a sistemului social, a societăţii în ansamblu, şi anume la intensitatea relaţiilor stabilite între părţile componente (grupuri şi indivizi). În ultimii ani, conceptul de coeziune socială a fost foarte uzitat ca echivalent pentru integrare, văzută ca o caracteristică a societăţii. De asemenea, integrarea poate fi percepută dintr-o perspectivă de grup sau una individuală, în sensul că toate grupurile sau persoanele manifestă un anumit grad de integrare într-o societate dată. Dar ce înseamnă a fi integrat într-o societate? Din propria perspectivă, presupune un sentiment de bine, de satisfacţie în relaţia cu ceilalţi membri ai societăţii – dimensiunea individuală, dimensiune strâns legată (dacă nu derivată) din percepţia colectivă, percepţia celorlalţi privind propria ta integrare în societate, şi anume îndeplinirea criteriilor sau standardelor considerate „normale” în acea societate (de exemplu, respectarea legii, loc de muncă, să vorbeşti limba respectivă etc.), adică să aderi la valorile, credinţele împărtăşite în acea colectivitate (să aderi la cultura membrilor ei). Cu alte cuvinte, să devii cât mai asemănător în gândire şi comportament cu ceilalţi membri ai societăţii. Din această perspectivă, politica privind integrarea reflectă dimensiunea colectivă, aşteptările societăţii şi este diferită faţă de procesul concret de integrare, proces care este individual.

Pentru a evidenţia rezultatele aşteptate în domeniul integrării refugiaţilor, din literatura de specialitate, am selectat un studiu realizat în Marea Britanie( Ager, A. & Strang, A. 2004). Acest studiu a avut ca obiectiv principal stabilirea unui cadru conceptual privind integrarea refugiaţilor în vederea planificării şi evaluării serviciilor pentru refugiaţi. Cadrul conceptual, adaptat la scopul nostru, este structurat în jurul a şapte domenii cheie, aflate într-o strânsă interconexiune, în care obţinerea succesului are o importanţă centrală în integrarea refugiaţilor. Fundaţia cadrului conceptual stabilit de cercetătorii britanici o reprezintă drepturile refugiaţilor şi obţinerea cetăţeniei (dimensiune legală a integrării), bază în funcţie de care sunt stabilite aşteptările şi obligaţiile în procesul de integrare. Există patru domenii în care reuşita nu este văzută doar ca un „rezultat” al procesului de integrare, ci şi ca „mijloc” pentru obţinerea integrării. Aceste domenii în care reuşita nu demonstrează doar progres către integrare, dar şi sprijină succesul în alte domenii, sunt angajarea, locuinţele, educaţia şi sănătatea. Cu alte cuvinte, este dimensiunea instrumentală a integrării. Apoi, avem domeniul conexiunilor sau reţelelor sociale, care subliniază importanţa creării şi menţinerii relaţiilor sociale în procesul de integrare. Este dimensiunea socială a integrării, distingându-se trei tipuri de relaţii sociale, şi anume: relaţii / conexiuni cu propria comunitate (etnică, naţională sau religioasă), relaţii / conexiuni cu membrii celorlalte comunităţi, cu societatea în general, relaţii / conexiuni cu instituţiile, centrale şi locale. Ultimele două domenii, văzute şi ca facilitatori ai integrării sunt limba şi cunoştinţele despre cultura gazdă, adică dimensiunea culturală a integrării şi siguranţa şi stabilitatea, sentimente care determină un sens al continuităţii şi identităţii, care privesc dimensiunea identitară a integrării.

Definiţia de lucru a integrării, în acest cadru conceptual, menţionează că un individ sau un grup sunt integraţi într-o societate când: obţin rezultate în domenii ca piaţa forţei de muncă, locuinţe, educaţie, sănătate comparabile cu cele obţinute de către membrii comunităţii gazdă; au contacte / relaţii active cu membrii propriului grup etnic sau naţional, cu membrii comunităţii gazdă, cu funcţionarii publici sau furnizorii de servicii; deţin un nivel suficient de cunoştinţe şi abilităţi lingvistice şi culturale care să le permită o funcţionare normală în societate, şi trăiesc sentimente de securitate, stabilitate şi încredere în relaţie cu societatea respectivă, în aceeaşi măsură ca şi ceilalţi membri ai acesteia.

Luând în calcul definiţia de mai sus, putem desprinde patru mecanisme de bază ale integrării în societate, mecanisme strâns corelate între ele: plasarea în cadrul structurii societăţii gazdă (pe piaţa forţei de muncă, în sistemul educaţional, în sistemul îngrijirii sănătăţii, în viaţa culturală, politică etc.); socializarea  secundară (achiziţionarea de cunoştinţe şi modele culturale noi); interacţiunea cu membrii societăţii gazdă (prietenie, dragoste, căsătorie); identificarea cu valorile societăţii gazdă (cognitiv şi emoţional), crearea unei identităţi sociale comune.

Înţelegerea conceptului de integrare a refugiaţilor presupune o abordare multidisciplinară, perspectivele sociologică, psihologică şi juridică fiind interdependente şi împreună conducând la o mai bună înţelegere a fenomenului. Modelul explicativ privind integrarea refugiaţilor, pe care îl propunem este următorul: aceşti oameni, care sunt obligaţi să-şi continue viaţa într-o altă ţară, aduc cu ei un anumit capital, în sensul de resurse economice, sociale, culturale şi o experienţă proprie de viaţă marcată de experienţa exilului forţat, şi întâlnesc o nouă realitate socială, diferită de aceea din ţara de origine, o realitate socială care impune propriile scopuri de atins pentru membrii săi prin mijloace specifice acelei societăţi şi moduri specifice de comportament în viaţa de zi cu zi. Mai mult, prin politica statului respectiv, refugiaţii au acces la un set de drepturi şi obligaţii care influenţează direct procesul de integrare în societatea respectivă. În acest context nou, refugiaţii îşi construiesc propriile strategii de reuşită în funcţie de resursele pe care le deţin, dar şi de sprijinul pe care îl primesc din partea instituţiilor locale, şi, nu în ultimul rând, din partea opiniei publice care este un factor esenţial în integrare ( Mircea, R. & Necula, C. 2009).

În ceea ce priveşte teoriile interacţiunii interculturale, ale contactului între persoane care provin din culturi diferite vom pleca de la cadrul conceptual explicativ prezentat de Colleen Ward, Stephen Bochner şi Adrian Furnham în cartea lor „Psihologia şocului cultural”. Modelul explică tranziţia interculturală ca un eveniment semnificant de viaţă, care implică schimbări neaşteptate şi noi forme de interacţiune socială. În timp ce aceste experienţe pot fi concepute ca stimulând, provocând, confuzând sau dezorientând indivizii, aceştia, rareori, sunt echipaţi, cel puţin în fazele timpurii ale tranziţiei, pentru a se adapta la acest context nefamiliar. Adaptarea implică răspunsuri la nivel cognitiv, comportamental şi afectiv în procesul de management al stresului şi achiziţie de abilităţi socio-culturale specifice.

Conform modelului, care se doreşte un cadru conceptual explicativ pentru procesul de aculturaţie, „adaptarea interculturală poate fi, în mare, divizată în două categorii: adaptarea psihologică şi adaptarea socio-culturală. Adaptarea psihologică se bazează, în principal, pe răspunsuri afective, vizând sentimentele de bine şi satisfacţie în timpul procesului de adaptare. Adaptarea socioculturală, pe de altă parte, priveşte domeniul comportamental şi vizează abilitatea de adaptare la un nou mediu sociocultural. Autorii susţin că aceste două tipuri de adaptare sunt conceptual legate, dar empiric distincte; derivă din abordări teoretice diferite, sunt prezise de tipuri diferite de variabile şi demonstrează patern-uri diferite de evoluţie în timp. Astfel, adaptarea psihologică este puternic influenţată de factori ca schimbările de viaţă, personalitatea şi suportul social, evidenţa sugerând că fluctuaţiile în adaptarea psihologică variază în timp, în ciuda tendinţei ca problemele de adaptare să atingă un vârf în perioada iniţială a tranziţiei. Adaptarea socioculturală, interpretată din perspectiva învăţării culturale, este mai puternic afectată de variabile privind cantitatea şi calitatea relaţiilor cu membrii comunităţii gazdă, distanţa culturală şi lungimea rezidenţei în ţara gazdă. De asemenea, schimbările în adaptarea culturală sunt mai predictibile şi mai uşor de măsurat, îmbunătăţiri în adaptare apărând în stadiile timpurii ale transziţiei, atingând un platou, după care părând că se stabilizează.  Rezultatele la nivel psihologic şi socio-cultural sunt influenţate atât de variabile la nivel macro (societal), cât şi de variabile la nivel individual. La nivel macro, principalii determinanţi sunt reprezentaţi de caracteristicile societăţii gazdă şi a celei de origine, cum ar fi discriminarea prezenţă la nivel societal, factori sociopolitici şi demografici, compoziţia etnică, atitudinea majorităţii faţă de grupurile etnice minoritare etc. La nivel micro, contează caracteristicile persoanei, competenţa lingvistică, personalitatea, identitatea culturală şi strategiile de aculturaţie, dar şi ale situaţiei, ca suportul social şi distanţa culturală”. (Coleen Ward,  & Bochner, S. & Furnham, 1990, pp 42-44). Schematic modelul adaptarii la un nou mediu socio-cultural, procesul de aculturaţie, rezultat în urma sintezei rezultatelor cercetărilor în domeniul intercultural, se prezintă astfel:

Teoriile învăţării culturale pleacă de la premisa existenţei diferenţelor culturale între mediul socio-cultural de provenienţă şi cel la care trebuie să se adapteze persoana şi se concentrează pe procesul de învăţare, achiziţionare, de către nou-veniţi, de cunoştinţe şi abilităţi socio-culturale relevante pentru a supravieţui în noua societate. Iniţial, o interacţiune interculturală este la fel ca oricare alta, elementul care o determină fundamental fiind cultura, care face ca participanţii la interacţiune să se simtă străini, proveniţi din lumi diferite. Literatura care descrie diferenţele în cadrul comunicării interpersonale şi interculturale este extrem de voluminoasă şi nu face obiectul studiului nostru. Oricum, principalele aspecte de diferenţă care apar între interlocutori proveniţi din culturi diferite  sunt: eticheta, gesturile, formele de adresare, regulile şi convenţiile în comunicare, comunicarea nonverbală, privirea directă şi contactul corporal, modul de rezolvare a conflictelor. Aceste diferenţe sunt elemente, aspecte ale unei anumite culturi, şi nu cultura în întregul său, care este un concept abstract. În ceea ce priveşte factorii care prezic o bună adaptare socio-culturală, aceştia sunt: cunoştinţele culturale specifice despre societatea gazdă, fluenţa lingvistică, frecvenţa contactelor cu naţionalii, similaritatea culturală şi o perioadă mai lungă de rezidenţă. De asemenea, cercetările longitudinale au arătat că adaptarea socio-culturală urmează o curbă de învăţare cu o urcare accentuată în primele 4-6 luni, urmată de o creştere uşoară până la sfârşitul primului an, apoi plafonare.

Teoriile adaptării la situaţiile stresante de viaţă sau managementul stresului pleacă de la premisa că refugiu, migraţia forţată este însoţită de un puternic stres şi se concentrează pe rezultatele afective ale adaptării, în general starea de bine psihologic şi satisfacţie. Teoriile subliniază semnificaţia schimbărilor de viaţă, modul de evaluare a acestor schimbări, selectarea şi implementarea strategiilor de adaptare la schimbare, aceste procese, ca şi rezultatele lor, fiind probabil să fie influenţate de variabile macro, la nivel de societate şi variabile micro, la nivel de individ. Teoreticienii acestei abordări recunosc că există factori generali care afectează adaptarea interculturală, cum ar fi evaluarea schimbărilor de viaţă, personalitatea, suportul social, implicaţi şi în alte experienţe traumatizante, dar şi factori specifici unei interacţiuni interculturale, dintre care cei mai semnificativi sunt distanţa culturală, strategiile de aculturaţie şi statutul în timpul procesului de aculturaţie. În ceea ce priveşte factorii generali, în cazul refugiaţilor, exilul forţat este o schimbare de viaţă deosebit de stresantă, cu implicaţii psihologice şi psihosomatice importante, relevate de multe cercetări referitoare la sindromul de stres post-traumatic.

Tema care ne preocupă este modalitatea în care oamenii depăşesc situaţiile traumatizante şi se adaptează la un nou mediu şi este evidentă diferenţa între stilurile diferite de evaluare şi procesare cognitivă a informaţiilor din mediul exterior şi de adaptare la situaţiile stresante de viaţă. Astfel, aceleaşi situaţii de viaţă pot fi evaluate ca ameninţătoare de anumiţi oameni, în timp ce alţii le pot privi ca pe o provocare, iar în spatele diferenţelor individuale, factorii socio-culturali pot avea un rol important. Principalul elementul explicativ al diferenţelor în evaluarea cognitivă a factorilor stresanţi, evaluare urmată de strategii şi rezultate diferite în procesul de adaptare, este dat de diferenţele în ceea ce a fost reunit sub denumirea de aşteptările noilor veniţi. Aşteptările unui individ formează baza evaluării cognitive a situaţiilor stresante cu care acesta se confruntă şi oferă în acelaşi timp reperul în funcţie de care experienţa şi comportamentul acestuia pot fi măsurate. Anumite cercetări au relevat relaţia directă între aşteptări şi adaptarea de succes, faptul că aşteptările realiste, în acord cu situaţia întâlnită în practică, au facilitat adaptarea şi, de aici, efectul pozitiv generat de informarea corectă şi realistă a imigranţilor înainte de confruntarea cu noua realitate. Pregătirea psihologică privind potenţialele situaţii stresante şi oferirea de informaţii realiste privind noul mediu socio-cultural (chiar dacă la nivel teoretic) pot influenţa substanţial evaluarea şi percepţia ulterioară, oferi încredere şi reduce anxietatea generată de confruntarea cu situaţii noi, situaţia inversă fiind de asemenea demonstrată, aşteptările nerealiste conducând la depresie, anxietate şi lipsa adaptării. În ceea ce priveşte strategiile de adaptare, cercetările au relevat o relaţie semnificativă între o abordare directă şi activă a situaţiilor stresante şi satisfacţia generată de rezultate pozitive în procesul de adaptare, în sensul în care o strategie directă, orientată spre acţiune şi rezolvare a sarcinii, într-un mod independent, poate fi un bun predictor al succesului ulterior, comparativ cu o strategie de tergiversare şi dependenţă faţă de alţii în rezolvarea problemelor personale. Diferenţa apare şi între stilul de adaptare centrat pe probleme, pe sarcină şi abordarea centrată pe emoţii, beneficiile primului fiind evidente. În continuarea aceleaşi idei, dar cu rezultate contradictorii, în teorie şi cercetare apare distincţia între strategiile de adaptare primare şi cele secundare, primele referindu-se la acţiunile directe, orientate pe modificarea mediului şi a factorilor stresanţi, în timp ce strategiile secundare se bazează mai mult pe aspectele cognitive implicate în percepţia şi evaluarea situaţiilor şi evenimentelor stresante. Cu alte cuvinte, strategiile primare implică schimbarea mediului pentru a se potrivi imaginii personale, sinelui, în timp ce strategiile secundare presupun schimbarea sinelui pentru a se potrivi mediului, generând ideea de flexibilitate cognitivă. Se speculează că strategiile primare, directe, ar fi mai preferate în culturile aşa numite individualiste, caracterizate de imaginea de sine a unor persoane independente, comparativ cu strategiile secundare, indirecte, mai utilizate în culturile numite colective, ale oameniilor cu imagini de sine interdependente. Rezultatele sunt neconcludente, cercetările arătând că atât persoanele care au demonstrat construcţii de sine independente cât şi dependente au utilizat strategii primare în anumite situaţii şi secundare în altele. Mai semnificativ, pentru scopul lucrării noastre, este că mecanismele de adaptare secundare (acceptare şi interpretare pozitivă a mediului) au prezis nivele mai scăzute de stres şi o mai bună adaptare. Oricum, este evident că o concluzie este prematură, din nou diferenţele culturale având un cuvând de spus în alegerea strategiilor de adaptare la un nou mediu.

  1. Utilizarea potenţialului de integrare în alte state de relocare

Cum evaluează alte state de relocare potenţialul de integrare în cadrul procesului de selecţie al refugiaţilor?

Legislaţia internaţională obligă statele să nu returneze niciun străin în nevoie de protecţie care se află pe teritoriul lor într-un loc unde ar putea fi persecutat, dar nu obligă statele să reloce refugiaţi din alte ţări. În acest context, în care nevoile globale de protecţie depăşesc dorinţa şi capacitatea statelor de relocare, întrebarea „Cine va fi relocat?” este una critică şi presantă, ilustrând o anumită tensiune între aspectele umanitare şi cele utilitariste. Astfel, o parte dintre statele de relocare au introdus potenţialul de integrare ca un criteriu suplimentar pentru selecţia refugiaţilor în vederea relocării. 

Problema care se pune priveşte modul în care este operaţionalizat acest concept în diferite state. Numărul de state de relocare care au introdus explicit şi formal potenţialul de integrare ca pe un criteriu de selecţie este relativ mic şi, cel mai potrivit este să vorbim de linii directoare în aplicarea lui, cel mult norme dispozitive, şi în niciun caz de norme imperative. Astfel, în procesul de evaluare a potenţialului de integrare se iau în calcul următoarele aspecte.

În Danemarca, unde potenţialul de integrare este introdus în legea naţională ca un criteriu de relocare pentru refugiaţi, autorităţile, în procesul de selecţie, trebuie să ţină cont, dacă nu există motive individuale de exceptare,  de posibilităţile refugiatului de a se stabili în Danemarca şi de a beneficia de drepturile rezultate din obţinerea permisului de rezidenţă, luând în calcul abilităţile lingvistice, educaţia şi calificarea profesională, experienţa de muncă, situaţia familială, reţelele de apartenenţă, vârsta şi motivaţia.

În Norvegia, refugiaţii ar trebui să aibă un bun potenţial de integrare în societatea norvegiană şi să se auto-întreţină din punct de vedere economic într-o perioadă rezonabilă de timp. Elementele considerate ca importante sunt: legăturile de rudenie în Norvegia,  vârsta, educaţia, pregătirea şi experienţa profesională, abilităţile lingvistice, inclusiv abilitatea de a învăţa o nouă limbă, starea de sănătate, în condiţiile existenţei posibilităţii de tratament medical în Norvegia şi a unui pronostic pozitiv de vindecare, starea civilă (căsătorit, singur, alţi membrii de familie); familiile au prioritate pentru că, în general, este mai uşor de identificat locuinţe pentru familii decât pentru refugiaţii singuri, existenţa unei comunităţi, grup etnic reprezentativ. În plus, autorităţile norvegiene încearcă să evalueze următoarele: este refugiatul o persoană cu resurse? Poate să ajute alte persoane să se integreze în Norvegia? Are interese, pasiuni personale care pot ajuta la integrare? Va fi capabil să obţină un loc de muncă suficient de repede? Va fi capabil să-şi asume un rol de părinte, dacă are copii? Manifestă atitudini, comportamente care să împiedice procesul de integrare? Are cazier, trecut infracţional? Are probleme cu drogurile? Este motivat să înceapă o nouă viaţă într-o nouă societate? Arată iniţiative sau aspiraţii personale pentru a trăi în noua societate?

Autorităţile norvegiene recunosc că aceste dimensiuni ale integrării sunt subiective prin natura lor şi, prin urmare, toate cazurile sunt discutate de cel puţin trei membri ai echipei de selecţie înainte ca o decizie finală să fie luată (fiecare caz este prezentat de câte un membru al echipei, ceilalţi membrii întrebând şi discutând aspectele relevante ale cazului; întreaga echipă ia o decizie comună în fiecare caz, iar dacă există disensiuni, cazul este prezentat Şefului Direcţiei pentru a decide).

În Olanda, un refugiat propus spre relocare de UNHCR poate fi respins de autorităţi dacă există indicii că nu se va putea adapta societăţii olandeze (de exemplu, idei sau comportament non-conformist, intenţia de a cauza probleme sociale). Cazul concret este cel al unui călugăr budist care în timpul interviului de selecţie pentru relocare a declarat că nu intenţionează să muncească în Olanda, ci doreşte să se întreţină din cerşit.

În evaluarea capacităţii de integrare se poate ţine cont de participarea persoanei la activităţile organizate în tabăra de refugiaţi, de dorinţa de acomodare la noua societate, de cunoştinţele generale, de abilităţile lingvistice, de legăturile de familie cu cetăţeni olandezi sau străini care au permis de rezidenţă în Olanda, de deschiderea faţă de valorile şi standardele occidentale, în particular olandeze.

În Irlanda, autorităţile definesc potenţialul de integrare ca fiind dorinţa de participare în procesul de integrare, dorinţa de a deveni independent economic şi de a respecta legile irlandeze. Mai concret, potenţialul de integrare este evidenţiat în cazul membrilor de familie adulţi care trebuie să participe la cursurile de învăţare a limbii şi pregătire profesională oferite şi care trebuie să demonstreze eforturi pentru a deveni economic independent într-un termen mai lung. Refugiaţii care nu pot lucra, trebuie să demonstreze dorinţa de participare în societatea irlandeză prin implicarea în activităţi comunitare, de exemplu muncă voluntară.

Alte ţări de relocare au introdus termeni alternativi la cel de potenţial de integrare, care nu se concentrează atât de mult pe caracteristicile refugiaţilor, ci pe ceea ce ţara gazdă poate oferi. De exemplu, Canada cere refugiaţilor, solicitanţi pentru relocare, să arate potenţial de auto-întreţinere şi adaptare de succes într-o perioadă de 3-5 ani, adică să nu mai necesite asistenţă socială după această perioadă. Elementele luate în considerare sunt următoarele: resursele aplicantului şi alte calităţi similare care să îi asigure integrarea în noua societate,  prezenţa rudelor sau a unui sponsor în comunitatea gazdă, abilitatea de a învăţa să comunice în engleză sau franceză, potenţialul pentru angajare, bazat pe educaţie, experienţă de muncă şi abilităţi.

Autorităţile din Noua Zeelandă se întreabă dacă Noua Zeelandă este „potrivită” pentru refugiaţi, din perspectiva obţinerii de către aceştia a unor „bune rezultate în procesul de adaptare”. Evaluarea include următoarele aspecte: situaţiile de căsătorii multiple (legea naţională interzice bigamia), legături mai puternice cu alte ţări (de exemplu, membrii de familie în alte ţări), persoanele singure (dificultăţi pe piaţa locuinţelor, la care se adaugă posibilitatea perpetuării imigraţiei prin reunificări familiale ulterioare), familiile extinse (dificultăţi pe piaţa locuinţelor), nevoile medicale (este posibil ca în Noua Zeelandă să fie acoperite aceste nevoi?), riscuri privind securitatea (există vreun risc privind securitatea Noii Zeelande?).

Spre deosebire de alte abordări care pun accentul pe refugiaţi (calificare, experienţă de muncă sau abilităţi lingvistice), politica Noii Zeelande este un amestec de consideraţii practice (posibilităţile existente pe piaţa locală a locuinţelor), acceptarea socială (căsătorii multiple) şi integrarea pe termen lung în Noua Zeelandă (legăturile strânse cu alte ţări). Consideraţiile de ordin medical şi de securitate sunt similare cu acelea ale altor ţări de relocare.

Marea Britanie a început propriul program de relocare în 2004, iar potenţialul de integrare nu este un criteriu de selecţie, dar, ca şi Noua Zeelandă, are o abordare practică care exclude familiile (foarte) extinse sau persoanele care vorbesc limbi pentru care nu există translatori în ţară.

Deşi candidaţii pentru relocare sunt persoane individuale şi sunt evaluaţi ca atare, anumite ţări de relocare în utilizarea potenţialului de integrare ca unul din criteriile de selecţie evaluează şi situaţia familiei sau a grupului de apartenenţă, potenţialul de integrare fiind astfel o caracteristică de grup şi nu doar una individuală. Astfel, un potenţial de integrare evaluat ca fiind „scăzut” poate fi contrabalansat de un potenţial de integrare „ridicat” al grupului de apartenenţă. Este cazul Canadei, care vede potenţialul de integrare ca o caracteristică a grupului, a familiei ca unitate, care se adaugă caracteristicilor individuale. Tot în cazul Canadei, prezenţa unui sponsor este binevenită. De asemenea, în Norvegia, se evalează modul în care membrii familiei se pot sprijini unii pe alţii în procesul de integrare, şi alături de membrii familiei în evaluare sunt incluşi şi prietenii şi contribuţia acestora. În aceeaşi notă, Olanda şi Danemarca consideră legăturile, conexiunile sociale, care depăşesc sfera relaţiilor de familie, ca un factor de întărire a potenţialului individual de integrare. Mergând mai departe, Finlanda caută să formeze grupuri etnice echilibrate şi, prin urmare, admite doar refugiaţi proveniţi dintr-un număr limitat de ţări de origine, căutând, de asemenea, să identifice lideri în aceste grupuri.

În majoritatea cazurilor, ţările de relocare, care utilizează un astfel de criteriu, nu aplică potenţialul de integrare persoanelor aflate în nevoie urgentă de protecţie. Pe de altă parte, majoritatea ţărilor de relocare consideră ca inadmisibile persoanele cu trecut criminal sau care constituie un pericol pentru ordinea, sănătatea şi securitatea publică. De exemplu, Statele Unite nu acceptă refugiaţi decât după realizarea unor verificări privind securitatea, care privesc apartenenţa la partide sau grupări totalitare, persecuţii naziste sau genocid şi exclud persoanele cu boli transmisibile, afecţiuni fizice sau mentale, dependenţi de droguri. În evaluarea potenţialului de integrare sunt utilizaţi atât indicatori obiectivi (vârstă, stare de sănătate), cât şi subiectivi (motivaţie, resurse) şi presupune existenţa unui set de indicatori de măsurare a integrării refugiaţilor în societatea gazdă. Este evident că, în evaluarea potenţialului de integrare al refugiaţilor în vederea relocării, se pune accent pe nivele ridicate de educaţie şi statut socio-economic obţinute şi deţinute înainte de exilul forţat, trăsături care contribuie la facilitarea integrării. Cercetări privind sănătatea mentală a refugiaţilor au arătat că persoane care aveau un statut ridicat înainte de exil resimt mult mai puternic pierderea acestuia şi acomodarea cu situaţia din prezent este mai dificilă (Woon, L. 2007).

În rezumat, indicatorii utilizaţi de autorităţile altor state de relocare pentru operaţionalizarea conceptului de potenţial de integrare privesc: abilităţile lingvistice,  educaţia, calificarea profesională, experienţa de muncă,  situaţia familială, reţelele de apartenenţă, legăturile de rudenie în ţara gazdă şi legăturile de familie cu naţionali sau străini care au permis de rezidenţă în statul de relocare,  vârsta, motivaţia şi dorinţa de acomodare la noua societate, participarea persoanei la activităţile organizate în tabăra de refugiaţi, cunoştinţele generale, deschiderea faţă de valorile şi standardele occidentale, dorinţa de a deveni independent economic, de a învăţa limba, munci şi de a respecta legile, practici sau comportamente care contravin legilor societăţii de relocare sau moralei societăţii gazdă,starea de sănătate, inexistenţa serviciilor, la nivel local, care să acopere anumite nevoi speciale ale refugiaţilor sau imposibilitatea translaţiei pentru anumite limbi sau dialecte.

  1. Teoria de lucru

Ce este potenţialul de integrare? Cum poate fi evaluat potenţialul de integrare al refugiaţilor în România? Potenţialul de integrare poate fi definit ca fiind capacitatea (virtuală) a unei persoane de a se integra într-o societate dată. Pe de altă parte, când vorbim de potenţial nu ne referim doar la indivizi, ci şi la grupuri sau chiar societăţi şi din această perspectivă putem vorbi de potenţialul de integrare al societăţii româneşti, adică de capacitatea societăţii româneşti, privită ca ansamblu, ca sistem, de a integra refugiaţi.

Potenţialul de integrare al refugiaţilor în societatea românească este o rezultantă a corelaţiei dintre potenţialul refugiaţilor ca indivizi sau reuniţi în grupuri şi potenţialul de integrare al societăţii româneşti.

Potenţialul de integrare individual sau de grup al refugiaţilor este un ansamblu de resurse economice, sociale şi culturale al acestora, grupate în seturi de cunoştinţe şi abilităţi necesare adaptării la un nou mediu socio-cultural. Pentru ca acest potenţial individual sau de grup să fie valorificat este necesar ca societatea gazdă să permită acest lucru şi chiar să faciliteze integrarea oferind resurse suplimentare faţă de cele deţinute de refugiaţi individual sau ca grup.

Ipoteza de lucru privind operaţionalizarea potenţialului de integrare este următoarea: pentru a evalua potenţialul de integrare al refugiaţilor în societatea românească este necesar să evaluăm potenţialul de integrare individual sau de grup al refugiaţilor, potenţialul de integrare al societăţii româneşti şi corelaţia dintre acestea.

Evaluarea potenţialului de integrare individual implică identificarea şi analizarea resurselor de care dispune individul (resurse economice, sociale şi culturale) din perspectiva obiectivelor, standardului pe care îl are de atins şi care este impus de societatea gazdă. Dimensiunile şi indicatorii de operaţionalizare a conceptului de potenţialul de integrare individual corespund dimensiunilor şi indicatorilor prin care se operaţionalizează conceptul de integrare (dimensiunea economică, socială şi culturală cu indicatorii corespunzători).

Sintetizând indicatorii utilizaţi de alte state cu experienţă în activitatea de relocare şi rezultatele cercetărilor privind adaptarea la un nou mediu socio-cultural, considerăm că evaluarea potenţialului individual al refugiatului în funcţie de resursele pe care le deţine în ţara de prim azil, se poate realiza în funcţie de următoarele dimensiuni: capitalul individual: vârsta, starea de sănătate, experienţa de viaţă, motivaţia, aşteptările privind procesul de relocare şi strategiile de rezolvare a problemelor utilizate până în acel moment (ca predictor pentru modul în care se vor descurca într-un nou context), capitalul social: situaţia familială, legături în România sau în alte ţări, experienţa în muncă, implicarea în activităţile din campul de refugiaţi sau ţara de prim azil, capitalul cultural: abilităţi lingvistice, cunoştinţe generale şi cunoştinţe specifice privind societatea gazdă, deschiderea faţă de valorile şi standardele occidentale, educaţia, calificarea profesională, practici şi comportamente care contravin culturii occidentale, similaritatea culturală.

În ceea ce priveşte potenţialul de integrare al societăţii româneşti, analiza se poate realiza pe următoarele dimensiuni: atitudinea populaţiei gazdă faţă de refugiaţi şi străini în general, politica privind integrarea şi  serviciile oferite de autorităţi în vederea integrării refugiaţilor.

Aceste dimensiuni ale potenţialului societăţii româneşti de a integra refugiaţi permit valorificarea potenţialului individual al refugiaţilor. În opinia noastră, cel mai des evaluat este potenţialul de integrare al societăţii gazdă, în sensul de capacitate a unei societăţi de a integra refugiaţi, prin indicatori la nivel macro (de exemplu, gradul de ocupare în rândul refugiaţilor comparativ cu rezultatele la nivelul populaţiei gazde), pentru România, datele în acest sens fiind reunite în Rapoartele anuale privind situaţia străinilor cu o formă de protecţie, bazate pe rezultatele cercetărilor sociologice. Evaluarea potenţialului individual de integrare al refugiaţilor este specific procedurii de selecţie în vederea relocării, în cazul procedurii de azil, de determinare a statutului de refugiat al solicitanţilor aflaţi deja pe teritoriul României, accentul se pune exclusiv pe nevoia de protecţie, problema integrarii intervenind doar după obţinerea unei forme de protecţie, câteodată şi după 12 luni de la depunerea cererii de azil.

  1. Metodologia de testare a teoriei de lucru

În demersul nostru de cercetare şi operaţionalizare a conceptului de potenţial de integrare al refugiaţilor în societatea românească, am ales să oferim răspunsuri, fundamentate pe rezultatele unor cercetări sociale recente, la următoarele întrebări:       

  1. Care este obiectivul, standardul de integrare al refugiaţilor în România? Pentru a răspunde la întrebare, în primul rând trebuie să vedem care este reprezentarea socială în rândul populaţiei privind integrarea refugiaţilor, iar pentru aceasta am folosit datele reieşite dintr-o anchetă sociologică realizată în 2009. Apoi, am identificat poziţia autorităţilor române privind integrarea refugiaţilor şi rezultatele pe care aceştia trebuie să le obţină pentru a fi consideraţi integraţi. O privire generală privind situaţia refugiaţilor din România, la nivel macro, este oferită de Raportul anual privind situaţia străinilor care au obţinut o formă de protecţie în România, realizat de ORI, în 2008.
  2. Cum se prezintă situaţia refugiaţilor în România din perspectiva teoriei de lucru? Există corelaţie între indicatorii care măsoară potenţialul individual de integrare şi rezultatele ulterioare înregistrate în procesul de integrare al refugiaţilor? Există tendinţa statistică ca variabilele, indicatorii potenţialului de integrare utilizaţi să fie semnificativ corelaţi cu rezultate pozitive în domeniul integrării refugiaţilor în România, cu o integrare de succes? Corelaţia nu arată o relaţie cauzală, ci arată doar „cine cu cine merge împreună”, este o relaţie probabilistică, o tendinţă (Lungu, O. 2009). Pentru a realiza această analiză am folosit baza de date rezultată în urma cercetării sociologice realizate de Oficiul Român pentru Imigrări.
  3. Există un profil al refugiatului care se poate integra „uşor” în societatea românească şi în funcţie de care să stabilim anumiţi indicatori pentru evaluarea potenţialului de integrare al refugiaţilor ce urmează să fie relocaţi în România? Care ar putea fi modelul de evaluare a potenţialului de integrare pentru refugiaţii ce urmează să fie relocaţi în România?
  1. Rezultatele

În septembrie 2008, firma Totem Communication, la solicitarea Oficiului Român pentru Imigrări, a realizat un studiu al opiniei publice pe un eşantion reprezentativ la nivelul celor 5 zone unde există centre de primire, cazare şi integrare a refugiaţior în România (Bucureşti, Timişoara, Galaţi, Şomcuta Mare – jud. Maramureş şi Rădăuţi). Studiul a fost repetat în martie 2009, iar din punct de vedere al integrării refugiaţilor în România concluziile sunt următoarele: „În general, o persoană refugiată trebuie să înveţe limba şi să aibă un loc de muncă pentru a se integra cât mai bine în comunitate. 64,6% dintre respondenţi sunt de părere că principalul lucru pe care un refugiat trebuie să îl facă pentru a se integra într-o comunitate este de a învăţa limba (faţă de 50% în 2008). Al doilea element important, relevat de 18,3% dintre respondenţi (faţă de 28% în septembrie 2008), este ca persoana respectivă să aibă un loc de muncă. Altă modalitate de integrare este considerată atitudinea comunicativă şi îndatoritoare faţă de români.” Opinia despre străinii şi refugiaţii care locuiesc în România este, în general, neutră, chiar favorabilă (47,3% dintre respondenţi au declarat că au o părere nici bună, nici proastă despre străini, iar numărul celor care au o părere bună (33,3%) este mai mare decât al acelora cu o părere proastă(9,9%). În ceea ce priveşte influenţa străinilor asupra dezvoltării ţării, datele confirmă părerea neutră, chiar favorabilă a populaţiei (aproape jumătate dintre respondenţi (49%) consideră că prezenţa străinilor în România nu are nici un efect bun, nici unul rău asupra dezvoltării ţării noastre, iar peste un sfert dintre aceştia (28,4%) declară că această influenţă este una bună). Totem Communication, 2009.

Din perspectiva politicii privind integrarea refugiaţilor în România, „integrarea socială reprezintă procesul de participare activă a străinilor care au dobândit o formă de protecţie în România la viaţa economică, socială şi culturală a societăţii româneşti”       (Ordonanţa Guvernului nr. 44/2004). Pentru a măsura gradul de participare activă a străinilor care au dobândit o formă de protecţie în România la viaţa economică, socială şi culturală a societăţii româneşti a fost elaborat un set de indicatori care să acopere cele trei  dimensiuni conform definiţiei din lege (economică, socială şi culturală). Astfel, pentru dimensiunea economică au fost aleşi indicatori care privesc accesul la locuinţe, loc de muncă, educaţie, sănătate şi servicii sociale, succesul în aceste domenii indicând gradul de autonomie economică. Pentru dimensiunea socială indicatorii aleşi acoperă relaţiile cu ceilalţi membri ai societăţii şi cu instituţiile statului şi se referă la existenţa cunoştinţelor, a căsătoriilor mixte şi opinia privind existenţa discriminării. Indicatorul principal pentru care s-a optat în ceea ce priveşte dimensiunea culturală a fost nivelul de cunoaştere al limbii române la care se adaugă timpul petrecut în România ca factor esenţial în înţelegerea şi asimilarea modului de viaţă specific românesc.

După cum se observă, principalele elemente ale reprezentării sociale privind integrarea refugiaţilor, împărtăşită în rândul populaţiei din România, sunt cunoaşterea limbii române, locul de muncă şi relaţiile bune cu românii, aspecte care sunt şi rezultate de obţinut pentru refugiaţi în procesul lor de integrare în societatea românească. De asemenea, reprezentarea socială a integrării refugiaţilor este în concordanţă cu viziunea autorităţilor.

Luând în calcul teoria de lucru privind potenţialul de integrare, considerăm că refugaţii pentru a fi consideraţi integraţi trebuie să obţină rezultate din punct de vedere economic, funcţional (locuinţă, ocupaţie, venituri), social (includerea în reţelelor sociale din societate prin prieteni, comunităţi de origine şi familii mixte) şi cultural (cunoaşterea limbii şi a culturii române). Pentru a obţine aceste rezultate, refugiaţii ar trebui să deţină resurse individuale care sunt economice (bani, bunuri), sociale (capital social, calificări profesionale în ţara de origine şi în România, experienţă în muncă în ţara de origine şi în România), culturale (educaţie în ţara de origine şi în România, abilităţi lingvistice, cunoştinţe despre cultura română care sunt dobândite odată cu trecerea timpului), o stare bună de sănătate şi să fie motivaţi pentru a se integra (indicatorul ales fiind dorinţa de a obţine cetăţenia română). În plus, pentru a valorifica cu adevărat resursele individuale de care dispun, refugiaţii trebuie să beneficieze de un mediu favorabil (o atitudine favorabilă a populaţiei gazdă) şi de servicii adaptate nevoilor lor.

Pentru a identifica corelaţie între indicatorii care măsoară potenţialul individual de integrare şi rezultatele ulterioare înregistrate în procesul de integrare al refugiaţilor am utilizat baza de date rezultată în urma cercetării sociologice realizate de Oficiul Român pentru Imigrări în 2007. Rezultatul analizei datelor privind corelaţia între variabilele luate în calcul este ataşat în anexă. Vom prezenta interpretarea datelor pentru fiecare dintre principalele rezultate de atins în integrare în corelaţie cu variabilele care reprezintă indicatori ai potenţialului individual de integrare.

În ceea ce priveşte cunoştinţele de limba română ale refugiaţilor, ca element principal al reprezentării sociale privind integrare în rândul populaţiei şi ca rezultat de atins pentru refugiaţi în procesul de integrare, în general, există tendinţa unei legături la nivel mediu între nivelul de cunoaştere al limbii române şi educaţia în România, prietenii în România, cursul de pregătire profesională în România, experienţa de muncă în România şi timpul petrecut în România. Există corelaţii slabe între nivelul de cunoaştere al limbii române şi parcurgerea unui curs de limba română, existenţa locului de muncă, veniturile, familia mixtă, opinia privind existenţa discriminării, motivaţia – dorinţa de a obţine cetăţenia română şi ţara de origine a refugiaţilor.

Se remarcă tendinţa unei legături puternice între obţinerea unui loc de muncă, ca rezultat de atins, şi resursele individuale, doar în cazul refugiaţilor care au o anumită experienţă de muncă în România şi lipsa corelaţiei între obţinerea unui loc de muncă şi nivelul de educaţie atins în România. În general, se manifestă tendinţa unor legături slabe între variabila loc de muncă şi variabilele privind resursele individuale (capital social – prieteni, familie mixtă, pregătirea profesională în România, experienţa de muncă şi educaţia în ţara de origine, starea de sănătate, motivaţia – dorinţa de a obţine cetăţenia română, nivelul de cunoaştere al limbii române şi timpul petrecut în România).         Capitalul social, măsurat prin existenţa prietenilor în România, este corelat, la nivel scăzut, cu locul de muncă, vârsta, experienţa de muncă şi educaţia în România, timpul petrecut în România şi ţara de origine şi, la nivel mediu, cu nivelul de cunoaştere al limbii române. Vârsta este corelată, la nivel mediu, cu starea de sănătate şi slab cu existenţa prietenilor în Românie, motivaţia – dorinţa de a obţine cetăţenia română, experienţa şi educaţia în altă ţară, timpul petrecut în România şi ţara de origine. Veniturile sunt puternic corelate, evident, cu existenţa locului de muncă şi opinia referitoare la propria situaţie financiară.  Motivaţia – dorinţa de a obţine cetăţenia română este corelată, la nivel scăzut, cu familia mixtă, vârsta, educaţia şi experienţa de muncă în România, nivelul de cunoaştere al limbii române, timpul petrecut în România şi ţara de origine. Care sunt factorii care favorizează integrarea refugiaţilor în România? Dobândirea cunoştinţelor de limba şi cultură română este corelată, în principal, la nivel mediu, cu aspectele potenţialului de integrare care intervin după venirea în România (educaţia în România, prietenii în România, cursul de pregătire profesională în România, experienţa de muncă în România şi timpul petrecut în România). Există doar o legătură slabă între nivelul de cunoaştere al limbii române şi ţara de origine, variabilă care poate fi privită şi din perspectiva culturii de provenienţă a refugiatului. Din perspectiva dimensiunii funcţionale a integrării (loc de muncă, venituri), accentul este pus pe aspectul practic, al experienţei de muncă în România, fapt care poate fi evaluat doar ulterior, după relocare. Cât de mult au contat aceste resurse individuale la rezultatele obţinute de refugiaţii din România în procesul de integrare?  Avem date, rezultate în urma cercetării ORI din 2007, privind educaţia din ţara de origine, calificarea profesională şi experienţa de muncă în ţara de origine, vârsta şi starea de sănătate a refugiaţilor din România. Există tendinţa unei legături slabe de corelaţie între starea de sănătate, educaţia şi experienţa de muncă în ţara de origine şi obţinerea unui loc de muncă în România. Pare să nu există nicio legătură între vârstă, calificare profesională în ţara de origine, cultura ţării de origine şi o ulterioară obţinere a unui loc de muncă în ţara de azil. De asemenea, nu există corelaţie între nivelul de cunoaştere al limbii române de către refugiaţi şi aceste cinci variabile care sunt frecvent utilizate în evaluarea potenţialului de integrare, nici măcar în ceea ce priveşte educaţia în ţara de origine. Există doar o slabă corelaţie între cunoaşterea limbii române şi cultura de origine, în sensul de cultură naţională a ţării de origine, care ne poate duce cu gândul la termenul de distanţă culturală.

  1. Concluzii

Principala concluzie, după analizarea datelor privind situaţia refugiaţilor din România, este că va fi greu de evaluat potenţialul de integrare al refugiaţilor doar prin prisma acestor indicatori (despre care avem date în acest moment) şi riscant să schiţăm profilul refugiatului care se poate integra « uşor » în societatea românească. Este nevoie de includerea în evaluare a tuturor indicatorilor prevăzuţi în teoria de lucru şi, în principal, de realizarea de noi cercetări în domeniu. Viitoarele cercetări ar trebui să se concentreze pe resursele şi strategiile utilizate de refugiaţii consideraţi ca fiind integraţi în România şi pe observarea modului în care se vor integra refugiaţii ce urmează să fie relocaţi în România în 2009 şi 2010, program déjà finalizat la acest moment.

La nivelul ORI in anul 2007 a fost derulat un program de cercetare in baza unui protocol de colaborare cu Departamentul de psihologie al Institutului de Filosofie si Psihologie al Academia Română. Acest program s-a derulat pana in anul 2014 avand ca subiecti refugiaţii care doresc şedere permanentă (domiciliu) în România (culegerea datelor s-a realizat prin interviuri structurate cu refugiaţii care doresc obţinerea şederii permanente în România, fapt ce a presupune o şedere de cel puţin 5 ani în România, cunoaşterea limbii române, loc de muncă şi demonstrarea altor rezultate care presupun integrarea în societatea românească şi focus grupuri).

În ceea ce priveşte practica din celelalte state de relocare privind utilizarea potenţialului de integrare, principala critică consistă în faptul că nu se ţine cont de contextele socio-culturale diferite în care au fost dobândite nivelele de educaţie, pregătire şi experienţă de muncă, care pot fi total diferite de cele din societatea gazdă. În rândul naţionalilor, distribuţia şi accesul la resurse sunt inegale, iar pentru refugiaţi, chiar dacă au avut acces la resurse în ţările de origine, în exil situaţia este complet diferită şi poate consta în pierderea aproape completă a resurselor economice şi sociale, care, pe plan psihologic, să conducă la o afectare gravă a identităţii de sine, cu repercusiuni afective şi psihosomatice. Considerăm că resursele culturale constituie baza de plecare pentru o nouă reconstrucţie, în procesul de resocializare într-un nou mediu socio-cultural. În opinia nostră, cea mai mare parte a indicatorilor de măsurare a potenţialului de integrare utilizaţi (cu excepţia vârstei, stării de sănătate şi a altor indicatori obiectivi): sunt atât rezultate ale integrării, cât şi factori facilitatori ai integrării, atât resurse, cât şi ţinte de atins (o viitoare cercetare ar putea avea ca temă următoarea întrebare: o corelaţie între aceşti indicatori arată integrarea, sau integrarea este factorul comun al indicatorilor?)  constau în cunoştinţe şi abilităţi dobândite în societatea de origine, prin procesul de socializare, şi, din această perspectivă, un nou proces de învăţare socio-culturală, resocializare în societatea gazdă, este perfect posibil, de fapt, prin evaluarea potenţialului de integrare se urmăreşte selectarea unor persoane care deja deţin elemente ale realităţii sociale pe care urmează să şi-o însuşească (în opinia noastră, integrarea constă în dobândirea de cunoştinţe (interiorizarea realităţii sociale) şi abilităţi de manevrare a realităţii sociale), arată dorinţa autorităţilor de a identifica persoane cât mai asemănătoare în privinţa valorii, culturii şi comportamentului cu naţionalii.

Deşi datele de care dispunam la acel moment privind integrarea refugiaţilor în România nu permiteau o testare a tuturor indicatorilor, considerăm că evaluarea potenţialului individual al refugiatului în funcţie de resursele pe care le deţine în ţara de prim azil, se poate realiza în funcţie de următoarele dimensiuni (conform teoriei de lucru): capitalul individual: vârsta, starea de sănătate, experienţa de viaţă, motivaţia, aşteptările privind procesul de relocare şi strategiile de rezolvare a problemelor utilizate până în acel moment (ca predictor pentru modul în care se vor descurca într-un nou context), capitalul social: situaţia familială, legături în România sau în alte ţări, experienţa în muncă, implicarea în activităţile din campul de refugiaţi sau ţara de prim azil, capitalul cultural: abilităţi lingvistice, cunoştinţe generale şi cunoştinţe specifice privind societatea gazdă, deschiderea faţă de valorile şi standardele occidentale, educaţia, calificarea profesională, practici şi comportamente care contravin culturii occidentale, similaritatea culturală.

Acest model de evaluare a potenţialului de integrare pentru refugiaţii care urmează să fie relocaţi în România prezintă următoarele elemente de noutate faţă de modul de evaluare a potenţialului de integrare din alte state de relocare: „aşteptările refugiaţilor faţă de procesul de relocare şi viaţa în ţara gazdă” poate fi un indicator concret, măsurabil, al evoluţiei ulterioare şi chiar al succesului în procesul de adaptare. De asemenea, aşteptările refugiaţilor pot fi influenţate şi de societatea gazdă, prin procesul de pregătire şi informare a refugiaţilor (ţinând cont de capacitatea de înţelegere şi profilul lor cultural), înainte de sosire sau imediat după sosirea lor, un program bine structurat de informare şi consiliere putând avea un impact major asupra procesului ulterior de adaptare.  “Strategiile de rezolvare a problemelor utilizate până în acel moment de refugiaţi” (ca predictor pentru modul în care se vor descurca într-un nou context) sunt mai greu de evaluat şi sunt puternic influenţate de cultura de origine, dar merită încercat. Din punct de vedere al strategiei adoptate, pare că o abordare centrată pe sarcină, independentă, de asumare a responsabilităţii privind reuşita, de orientare spre viitor şi amânare a beneficiilor imediate, conform teoriei lui Banfield si anume ca  atitudinea, “pespectiva pe termen lung” este un predictor mai bun al succesului în viaţă decât contextul familial, educaţia, inteligenţa, reţeaua socială şi alţi factori concreţi, utilizaţi de cercetători este cea mai potrivită. De asemenea, în cazul confruntării cu un mediu socio-cultural cu totul nou, o strategie flexibilă, de evaluare cognitivă pozitivă a elementelor acestuia, chiar de potrivire şi adaptare a imaginii de sine la noua situaţie prezintă avantaje importante. Deschiderea spre nou şi dorinţa de a învăţa par a fi elemente esenţiale în procesul de adaptare. Pregătirea refugiaţilor în adoptarea strategiei potrivite este mai dificilă, dar nu imposibilă. Utilizarea indicatorului “similarităţii culturale” dintre cultura de origine şi cultura societăţii gazdă, în funcţie de dimensiunile culturale propuse de  Geert Hofstede. Acest din urmă indicator necesită o cercetare mai amănunţită şi poate oferi date privind tendinţa de comportament la nivel de grup şi nu individual, putând avea un rol mai important în faza de planificare a operaţiunii de relocare, în ceea ce priveşte ţările de origine ale refugiaţilor care urmează să fie relocaţi în România. Ceea ce este evident şi de avut în vedere când discutăm de evaluarea potenţialului de integrare al refugiaţilor este că acest criteriu de selecţie este unul secundar comparativ cu nevoile de protecţie şi relocare ale refugiaţilor. De asemenea, selectarea unor refugiaţi cu potenţial individual de integrare ridicat, fără posibilitatea ca acest potenţial să fie valorificat în societatea gazdă, poate conduce la consecinţe psihologice grave pe termen lung pentru aceşti refugiaţi şi poate, este de preferat, să fie selectaţi acei refugiaţi a căror aşteptări sunt corelate cu posibilităţile şi serviciile de integrare din societatea gazdă, utilizând, în măsura posibilului, criterii cât mai obiective. Din punct de vedere practic, indiferent de indicatorii utilizaţi, relocarea implică selecţia unui număr limitat de cazuri dintre persoanele propuse de UNHCR şi inevitabil, comparaţia caracteristicilor refugiaţilor propuşi spre relocare în România şi alegerea celor mai „potriviţi” din perspectiva autorităţilor române.

Bibliografie

 

  1. Agabrian, M. (2003) – Sociologie generala, Institutul european, Iasi
  2. Ager, A, Alison Strang Indicators of Integration, Queen Margaret University College, Edinburgh, 2004
  3. Ager, A, Alison Strang The experience of integration: a qualitative study of refugee integration in the local communities of Pollokshaws and Islington, Queen Margaret University College, Edinburgh, 2004
  4. Corcuff, P. (2005) , Noile sociologii, Institutul european, Iasi
  5. Ekholm, E., S. Magennies, S. L. Salmelin Shaping our future. A practical guide to the selection, reception and integration of resettled refugees, Prima Oy, Helsinki, 2005
  6. Fulcher, J. & Scott, J (2006), Sociology, Oxford University Press, 2011
  7. Giddens A.Sociologie, Editura ALL, 2000
  8. Geddes, A – The Politics of Migration and Immigration in Europe, Sage, 2003
  9. Han, E, & Biezeveld, R (2003), Benchmarking in Immigrant Integration, Rotterdam Jenks,C – Culture, Routledge, 1993
  10. Hofstede, G (1996) – Managementul structurilor multiculturale, Ed. Economică.
  11. Inglis, D. & Hughson, J (2003), Confronting Culture – Sociological Vistas, Polity Press
  12. Karner,C Ethnicity and Everedy Life, Routledge, 2007
  13. Lungu, O. (2001), Ghid introductiv pentru SPSS 10, Seria psihologie experimentală şi aplicată, Polirom
  14. Mircea, R. & Drăgoi, V. (2005)Integrarea refugiaţilor în societatea românească – ghid adresat funcţionarilor publici, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor,
  15. Mircea, R & Necula, C (2009), Manual de pregătire în domeniul integrării refugiaţilor în România, Editura MAI.
  16. Niessen, J. & Schiebel, Y. (2004), Handbook on Integration for policy-makers and practitioners
  17. Niessen, J. & Huddleston, T. (2007), Setting up a system of benchmarking to measure the succes of integration policies in Europe, Directorate General Internal Policies of the Union,
  18. Schneider, S. & Barsoux, J. (1997),  Managing across culture, Prentice Hall
  19. Coleen Ward, & Bochner, S. & Furnham, A.  (1990),The Psychology of Culture Shock, Routledge, 
  20. Woon, L. (2007), Memo from Long&OlsenA comparative study of integration potential as an additional selection criterion for the resettlement of refugees.

Alte documente:

  1. ApS-ONR, (2006), Studiul “Imigraţia şi azilul în România.
  2. COM 336 final, (2003), Communication from the Commission to the Council, the European Parliament, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions on immigration, integration and employment Brussels
  3. COM 508 final, (2004), Communication from the Commission to the Council, the European Parliament, the European Economic and Social Committee and the Committee of the RegionsFirst Annual Report on Migration and Integration,
  4. COM 757 , (2000) – Communication on a Community immigration policy
  5. Directorate-General Justice, Freedom and Security, European Commission, (2007), Handbook of Integration, second edition.
  6. ORI, (2007, 2008) Raport anual privind situaţia străinilor cu o formă de protecţie în România.
  7. UNHCR, Rosa da Costa, (2006), Rights of Refugees in the Context of Integration: Legal Standards and Recommendations.
  8. UNHCR (2002), Statutul şi regimul refugiaţilor în România – Legislaţie relevantă – Monitorul Oficial – Bucureşti
  9. UNHCR (1999), Drepturi şi practici de integrare privind refugiaţii recunoscuţi în ţările Europei Centrale – vol.V –Integrarea,

 

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.